E terminat, ascultaţi la mine!
Radio France Internaţionale a sărbătorit săptămâna asta 25 de ani în România. Joi, s-a lăsat cu un dejun-cocktail la Hanul Gabroveni de pe Lipscani (apropo, senzaţional reamenajat), cu câteva discursuri festiviste din partea şefilor RFI de la Paris şi a redactorilor din România. Multă lume din media (şi nu numai) a dat curs invitaţiei, chiar dacă ora de desfăşurare a evenimentului (13:30) nu a fost tocmai cea mai fericit aleasă. Fericit ales a fost însă meniul de catering oferit de Comtesse du Barry şi vinul oferit de SERVE. De mult nu am mai fost la un eveniment public unde să pot spune “bravo” atât mâncării cât şi vinului.
Şi totuşi, unde a fost problema? Fiindcă, probabil intuiţi, a fost şi o problemă. Între atâtea alegeri fericite a fost şi una profund nefericită din partea organizatorilor: somelierii care serveau vinul. Mai precis unul dintre ei, pe care nu-l cunosc şi nici nu m-am obosit să-i aflu numele. Tot ce ştiu e că era un băiat destul de tânăr, solid ca un taur şi cu un şorţ negru pe care scria “Winetaste Sergiu Nedelea”. M-am apropiat, cu o tartină de somon fume în mână, de barul la care servea somelierul şi i-am cerut omului nostru un pahar cu vin alb. El s-a uitat către tartina mea, apoi a aruncat o privire oarecum dispreţuitoare vinului alb pe care îl avea în frapieră (Cuvee Amaury 2012 – Sauvignon Blanc, Riesling şi Chardonnay) şi mi-a zis scurt: nu v-aş recomanda vinul ăsta alb, e cam vechi şi, în plus, cred că s-ar potrivi mai bine unul roşu… Probabil că am avut o privire profund contrariată, fiindcă băiatul a ţinut să-mi precizeze imediat: “vă spun sigur, eu sunt critic de vin şi mă pricep”. Am hotărât să nu-i dau nicio replică şi l-am rugat să-mi toarne totuşi vinul alb în pahar. Omul s-a conformat, ursuz, iar în timp ce-mi turna mi-a mai aruncat, aşa, peste bar: “nu mai e dom’le SERVE ce-a fost odinioară…”. Am gustat vinul (un 2012 care, e adevărat, nu mai era la prima tinereţe, dar care se ţinea încă binişor) şi am simţit totuşi nevoia să-i punctez somelierului nostru: “mai are totuşi ceva aciditate şi cred că a evoluat destul de bine în sticlă”… “Da’ de unde, zice el ferm pe poziţie, e terminat, ascultaţi la mine!”. Mi-am luat paharul şi m-am îndepărtat fără să-i mai zic nimic prea priceputului nostru somelier.
Desigur, prima mea reacţie a fost să mă duc glonţ la organizatorii evenimentului şi să-i întreb de unde i-au găsit pe somelierii ăştia, erau ultimii de pe raft, era lichidare de stoc sau se dădeau la ofertă 2+1 gratis? M-am abţinut însă, în principal fiindcă în afara mea nu părea nimeni nemulţumit. Aşa că m-am gândit de ce să le stric oamenilor zenul doar fiindcă am eu mofturi în cap.
Două comentarii se impun, totuşi. În primul rând, observ că încă se practică obiceiul de a servi la evenimente vinuri din lichidări de stoc (dacă tot e sponsorizare, măcar să scăpăm de nişte loturi mai vechi). Foarte greşit, nici nu ştii cine le gustă! În al doilea rând, speram că tânăra generaţie de somelieri nu va moşteni metehnele unor “chelneri comunişti”. Şi mă refer aici la tupeu, şmecherie, reacredinţă şi lipsă de profesionalism. Nu vreau să generalizez, dar, din păcate, tăria unui lanţ e dată exact de veriga cea mai slabă.
În final, gustul cel mai amar mi-a rămas din cauză că am întâlnit, în locul şi în momentul în care mă aşteptam cel mai puţin, un presupus slujitor al vinului care a ţinut cu tot dinadinsul să-şi umilească stăpânul.
