Vinul japonez, un discipol al vinului european, nu-şi uită tradiţiile

Istoria vinului japonez, care sunt soiurile de viţă-de-vie cultivate în Japonia şi ce preţ au plătit japonezii pentru a se racorda culturii băuturilor occidentale.

Natura nu a fost generoasă cu Japonia, cel puţin în ceea ce priveşte cultivarea viţei-de-vie. O climă umedă, cu multe precipitaţii şi un sol foarte acid sunt provocările cărora viticultura japoneză a trebuit să le facă faţă, din cele mai vechi timpuri.

Primele menţiuni despre consumul de vin în Japonia le-au făcut misionarii iezuiţi portughezi, cei care au ajuns aici în secolul al 16-lea. Istoria modernă a vinului japonez începe, însă, prin 1860, în perioada Restauraţiei Meiji, când multe dintre elementele culturii europene a vinului au fost importate în Japonia, creşterea viţei-de-vie devenind un obiectiv naţional.

În secolul al 19-lea, producţia de vin a avut de surmontat două obstacole importante: unul tehnologic (pentru producerea vinului erau încă folosite aceleaşi echipamente ca la producerea sakeului) şi unul natural (epidemia de filoxeră, adusă odată cu soiurile europene, a făcut ravagii şi în Japonia).

În această perioadă, vinul japonez, în confruntarea cu cel european, a mai avut şi un “handicap gustativ” – aciditatea şi astringenţa nu erau tolerate, în mod tradiţional, de către consumatorii japonezi. Prin urmare, producătorii locali adăugau zahăr sau miere de albine ca să obţină un vin îndulcit, denumit “amakuchi”. Acest stil de vin era, se pare, foarte pe gustul femeilor japoneze, dar el nu avea, în schimb, sorţi de izbândă pe piaţa din Europa.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, cererea de vin pe piaţa din Japonia a crescut, datorită boom-ului economic din anii ’70-’80. Japonezii au început să consume din ce în ce mai mult vin, atât din import cât şi de la producătorii locali. Este de menţionat faptul că viticultura japoneză actuală e axată aproape exclusiv pe soiuri locale. În prezent, Japonia se poate mândri cu cel mai mare consum de vin “per capita” din Asia (4 litri/an/cap de locuitor) şi cu un număr de 243 de crame, care acoperă circa 30% din cererea pieţei interne.

Japonia este împărţită în 47 de “prefecturi”, dar cea numită Yamanashi este considerată leagănul vinului japonez. Hokkaido, o prefectură situată în zona de nord, este şi ea, mai nou, o importantă regiune viticolă. În mod ironic, Hokkaido a devenit o regiune propice pentru cultivarea viţei-de-vie, odată cu fenomenul de încălzirea globală, care a mai îndulcit clima insulei.

În ceea ce priveşte soiurile locale, Japonia are 64 de soiuri de struguri de masă şi 28 de soiuri din care se obţine vin. Dintre acestea, două (“Koshu” şi “Muscat Bailey A”) sunt listate de către OIV (Organizaţia Internatională a Viei şi Vinului) ca fiind soiurile locale reprezentative pentru producerea vinului japonez.

Koshu este soiul alb reprezentativ pentru regiunea Yamanashi. Se pare că a fost adus în Japonia din regiunea Caucazului, pe Drumul Mătăsii, acum circa 1000 de ani. Este un strugure hibrid, cu coaja relativ groasă, care rezistă bine în condiţiile de umiditate ridicată ale verilor japoneze. Vinul obţinut din Koshu are un buchet fructat, cu note de piersică şi citrice. Gustul este delicat şi proaspăt, foarte potrivit pentru gastronomia japoneză.

Soiul roşu de referinţă al japonezilor este “Muscat Bailey A”, un hibrid obţinut la începutul secolului al 20-lea, la crama Iwanohara din prefectura Niigata, prin încrucişarea soiurilor “Bailey” şi “Muscat Hamburg”. Din “Muscat Bailey A” s-au produs, la început, vinuri roşii dulci (amakuchi), pentru ca, mai recent, stilul de vinificaţie să se schimbe, după modelul vinurilor roşii seci din Bordeaux şi Bourgogne.

Piaţa japoneză de vinuri are o structură interesantă: doar 30% din vinurile consumate sunt locale, restul de 70% sunt importuri. Segmentul de importuri în Japonia este împărţit, aproape în părţi egale, între Franţa şi Chile. Cota de piaţă ridicată a vinurilor chiliene în Japonia nu este întâmplătoare, ea se explică prin existenţa unui parteneriat economic, început în 2007, între cele două ţări, dar şi stilului foarte expresiv şi uşor de înţeles al vinurilor din America de Sud, care a sedus pe mulţi consumatori japonezi.

Din păcate, vinurile japoneze sunt foarte puţin vizibile pe piaţa românească, dar lucrurile se pot schimba în bine, în 2019, când va intra în vigoare un parteneriat economic între Uniunea Europeană şi Japonia. O componentă importantă a acestui acord va fi accesul vinurilor japoneze în UE cu 0% taxe vamale. Prin urmare, sunt şanse reale ca prezenţa Japoniei pe piaţa românească de vinuri să devină o realitate.

Sake-ul – băutură tradiţională japoneză obţinută din orez, a înregistrat un declin constant de consum în ultimii 50 de ani, ajungând, în 2014, să reprezinte doar 7% din totalul băuturilor alcoolice vândute în Japonia. El rămâne, fără îndoială, o parte esenţială a culturii japoneze, fiind băutura prezentă, printr-un ritual special, la toate evenimentele importante ale vieţii unui japonez (naştere, căsătorie, deces etc.). Totuşi, tânăra generaţie tinde să-l consume din ce în ce mai puţin, în defavoarea altor băuturi alcoolice “la modă”. Se pare că aceste e preţul pe care l-a avut de plătit Japonia pentru a se racorda la cultura băuturilor occidentale.

PS: Îi mulţumesc pe această cale E.S. Kisaburo Ishii, ex-Ambasador al Japoniei la Bucureşti, pentru amabilitatea cu care ne-a furnizat informaţiile care au documentat acest articol. Chiar dacă mandatul său în România s-a încheiat în luna septembrie 2018, E.S. Kisaburo Ishii rămâne, în continuare, un veritabil “Ambasador al vinului japonez”.

Leave a Reply

Your email address will not be published.